Decizii

Totul in jur este o continua alegere. Asta e clar. Ce nu trece de alegere punem in spatele sortii. Asa ne simtim sufletul eliberat de pacatul deciziei si putem zambi liberi.

Dar pana la urma cred ca nu deciziile sunt cele dureroase ci urmarile. Asa ca cercul vicios porneste si se termina tot la noi. Cand totul merge bine, avem noroc; cand toate se naruiesc zicem ca am avut ghinion.

Si atunci ce facem cu libera alegere?? Pana unde suntem vinovati de gand si de unde incepe sa arate cel de sus cu degetul?

Partea interesanta a deciziilor este ca numai cele cu final neasteptat ne dau tema de gandire pe cand cazurile fericite par uneori anormal de normale. Atat de repede ne obisnuim cu binele incat, atunci cand dispare pentru o secunda ne si plangem...

Mi-e sila de lasitate si as vrea sa pot privi zambind toate cele grele. Numai ca uneori e nevoie de mai mult decat un zambet... si nici macar nu pot zambi fals...

Cineva spunea ca nu oamenii devin ingeri, ci ingerii pedepsiti devin intr-un final oameni. Si mi se pare cea mai crunta pedeapsa. Poate de aici porneste faptul ca trecerea noastra prin aceasta lume este limitata de timp. Un fel de pedeapsa la care nu poti face recurs.

Si, apoi, neinvatandu-ne cu aripi revenim in esafod aparent inocenti dar cu constiinta mereu incarcata de tot mai multe masti... Sau poate cat suntem oameni avem acele mult-prea-pure aripi din care pierdem la fiecare greseala cate o pana pana atunci cand, ajungem prea usori, nu ne mai putem controla gandurile si ne izbim crancen de stele cautand refugiul sub o alta materna pereche de aripi.

Dar...oare toti purtam aripi albe?? Sau sunt in asorteu cu interiorul fiecaruia???